Mioritice ( în cautarea lui Dracula) …

   Curtea Veche din Bucureşti devine locul unde “ard” miturile, unde gesturile arhetipale aduc baladele şi legendele româneşti în interpretarea tinerilor actori de o frumuseţe aproape perfectă, de la “Teatrul de Foc“, în Mioritice, regia Cristei Bilciu. Locul e mistic, ruinele amintesc de “acel zid părăsit şi neisprăvit” din Legenda Meşterului Manole.  
  Spectacolul te face părtaş la întâmplările fabuloase, pline de semnificaţii din balada “Mioriţa”, legenda “Meşterului Manole”, pentru a exploda în final în superstiţia şi dansul ritualic desfrânat, ud şi fabulous al Paparudelor, chemând ploaia ca într-o salvare de arşiţa reală şi pentru curăţarea oricăror gânduri, altele decât albe, precum hainele actorilor.
  Eu am mers a treia oară, aflându-mă oarecum sub semnul mistic al cifrei 3, aceeasi care introduce “trei turme de miei, cu trei ciobanei” în decorul baladei. Nu mă pot sătura să îi văd atât de proaspeţi, de frumoşi, de străini de realitatea din jur.
  În mod greşit stăruitor, balada ”Mioriţa” e consacrată ca fiind simbolul fatalismului poporului român, eu însă mereu am interpretat-o optimist şi am făcut tot posibilul să transmit asta oricărui copil, ca o reacţie faţă de încercările triste şi uşor acrite de a sugera resemnarea, ca şi cum motivul complotului precedând o moarte ipotetică ar fi suficient să dezvolte o intrigă a răzbunării.
  Ca şi cum, nu e de la sine înţeles că în fond, ignorarea întâmplărilor nefaste nu este sinonimă cu resemnarea, în contextul în care întreg firul epic al baladei e construit la timpul condiţional- optativ, care nu oferă certitudinea că se vor şi întâmpla previziunile oiţei “bârsane.”
  Locul şi timpul acţiunii sunt suspendate în ritual, în ritmurile alternative ale tobei mari şi ale bătăilor sacadate de toacă, bătăi de palme, pocnituri de degete, sunete moi sau grave, înalte sau joase, care scot trupa de actori de sub bolţile arcuite ale încăperilor de odinioară, pe platoul înalt din Curtea Veche, de la întuneric la lumină.
  Toţi sunt frumoşi: ciobanii, ”oiţele”; îmi place repetarea obsesivă a versurilor care sporeşte realitatea vieţii. Pentru a trăi în timp real, nu avem de făcut altceva decât să imităm gesturile divinităţii, de câte ori o cer împrejurările. 
  În fundal, sus pe ziduri se arată misterios silueta lui Dracula, care flutură straniu un văl căpătând în lumină nuanţe de culoarea prunei, a sângelui, a vinului roşu, a cărămizilor arse de soare, şi acesta devine singura pată de culoare în decorul alb, arhaic, amintind de turmele de oi, de şubele ciobanilor, de răsărit de soare lăptos, de brânză de burduf, de mireasă-lună visată de cioban.
  Apariţia secvenţială a lui Dracula aduce o notă de umor faţă de obsesiva construcţie a unui mit oarecum străin de cultura noastră, însă îndestulată cu suficientă imaginaţie încât să nu putem răzgândi întreg Apusul.
  De la Mioriţa, ca o firească continuare a universului mental conturat de legende, vrăji, proverbe şi balade, se ajunge simbolic prin intermediul întâlnirii cu un “mândru ciobănel, tras printr-un inel”, în spaţiul legendei Meşterului Manole.
  O Ana cu părul roşu, superb preluând sugestia “Teatrului de Foc”, venind împotriva obstacolelor, alergând desculţă, ţinută în frâu de corpurile înlănţuite ale actorilor, pentru ca mai apoi, la rândul lor, să o împresoare zidind-o.   
  Fiecare scenă e alcătuită din simboluri inspirate, fiecare gest se naşte ireal, accentuând spaima omului arhaic faţă de ireal, de nesemnificativ, faţă de moarte, până la urmă.
  Şi tot albul ăsta amintind într-una de tinereţe, de începuturi, de pânză ţesută în casă...
  Ritualul construcţiei care sugerează jertfa zidirii se face printr-o abundenţă de gesturi, de împrejmuire definitivă tocmai printre ziduri dărâmate, amintind în plus şi de jertfa creaţiei însăşi, aşa cum Lucian Blaga a sugerat în Meşterul Manole “căci nimic nu poate dura dacă nu cere un suflet, nu e însufleţit”.
  Ceea ce sporește mesajul spectacolului este încărcătura simbolistică a jocului actorilor, care s-ar putea desfăşura oriunde în spaţiul balcanic, căci se ştie că versiunea aromână a legendei Meşterului Manole are la bază faptul ca meseria de zidar era efectuată în Balcani de aromâni.
   Pe de altă parte, frumoasele fete cu chipuri arse de soare şi rochii albe, cu părul decolorat şi picioare zvelte, care joacă arzând fiecare clipă, dau un aer puternic dramatic, sugerând varianta grecească a legendei.
  Dintre toate variantele însă, cea românească pune în centrul acţiunii drama meşterului Manole, care e mistuit de teama de desăvâşire şi e gata să plătească preţul suprem al nemuririi.
  Conţinutul mistic şi metafizic al legendei Meşterului Manole pendulează între arii folclorice asemănătoare, însă la noi miracolul rostului jertfei s-a împlinit prin însuşi faptul că la sute de ani distanţă, viitoarea familie regală a României avea să aleagă mănăstirea Argeşului ca necropolă.
  Aşadar, întâlnirea dincolo de moarte a celor doi soţi si-a atins mistic menirea prelungind prin moartea violentă a meşterului existenţa pe acelaşi nivel cosmic, ea dându-şi sufletul între pietrele zidului, el în apa curgătoare a izvorului ţâşnit în locul unde s-a aruncat.
  Chemarea stinsă a Anei de dincolo de piatră, îl aruncă pe Manole ca pe un Icar al văzduhului în braţele actorilor, reluând apoi acelaşi salt “mortal”.  
  Apariţia comică a unui grup episodic de bărbaţi echipaţi cu măşti de gaze, “graţios” defilând şi rupând echilibrul pur al albului, îmbrăcaţi cu fuste negre şi lungi, mie una, mi-a inspirat brutalitatea paradoxal comică de interpretare a folclorului după venirea comuniştilor la putere, intoxicarea cu false percepţii, de natură a îndepărta orice analiză prin prisma misticismului:            
  Iată, de pildă, cum în 1961, I. D. Bălan comenta influenţa folclorului:
     “Nu e momentul de a dezbate problema înrăuririi vechii balade româneşti asupra literaturii noastre realist socialiste. Am menţionat doar pentru a sublinia şi în acest fel importanţa răspândirii baladelor noastre pe o scară cât mai largă în rândurile oamenilor muncii. Scriitorii noştri utilizează creaţia populară în mod creator şi într-o viziune nouă, ştiinţifică, bazată pe filosofia marxist leninistă.”
  Şi mai departe, cu privire la caracterul anonim al baladelor şi legendelor populare: 
     “Un lucru nu vom putea însă reconstitui: Autorul. Din uitarea aceasta, stăpânii şi gânditorii reacţionari au împletit legenda “anonimatului” popular pe care au ridicat-o cu satisfacţie la rangul de principiu esthetic. Robul care a oftat doinele, care a creat din gând curat pe Făt Frumos şi din durere pe Mioriţa, a rămas un anonim. De abia epoca socialistă descătuşează toate energiile creatoare ale maselor populare; desfiinţează analfabetismul, asigurând accesul la public al tuturor creatorilor, va înlătura dintre carateristicile folclorului şi acest dureros cuvânt: anonim”.
  Nu e de mirare că toată interpretarea simplistă, lipsit de noimă şi sărăcită de semnificaţii a dus la transformarea ciobanului din Mioriţa şi Anei din legenda Meşterului Manole în personaje resemnate, care nu luptă suficient împotriva destinului, căci, da, filosofia marxistă nu prea cunoaşte termenul de “predestinare”. 
  Firesc, se trece de la secvenţă construită absurd cu personaje anonime, fără chip, şi cu acelaşi Dracula revenind în plan secund, către un final spectaculos, al chemării ploii prin dansul paparudelor, în ritm de tobă şi mişcări parcă ritualice.      
  O regie originală şi inspirată pune în valoare potenţialul tinerilor actori, pentru că întotdeauna începuturile sunt pe cât de grele, pe atât de incredibile, pentru că nu numele lor duce legenda mai departe ci însăşi legenda duce numele lor, pentru că tinere şi la început de viaţă erau şi personajele baladei.
  Şi cine se simte cu adevărat tânăr şi vrea să uite de numărul anilor nu trebuie decât să intre în timpul baladelor şi legendelor, să încerce liber alături de “Trupa de Foc” altfel de trăiri, născute din folclor şi superstiţii !
  Iar până în septembrie, când se va relua spectacolul, rămâne augustul de zăbavă la Muzeul Naţional de Artă al României a expoziţiei “Mărturii. Frescele Mânăstirii Argeşului”, în care meterezele de lemn, caftanul cusut cu fir de argint al lui Negru Vodă şi frescele reconstituite ale mânăstirii prefigurează atmosfera legendei gata să învăluie din nou Curtea Domnească, surprinsă magic în fotografiile Danei Mitică sau ale Mariei Ecaterina Tache .